Mai jos aveţi o serie de lucruri pe care le-am învăţat în viaţă. Pe majoritatea le-aţi auzit deja, majoritatea sunt deja clişee. Majoritatea vi le poate spune oricine. Ce le face pe cele de jos speciale este faptul că eu unul am ajuns să le pricep, să le conştientizez puternic. Să le trec dincolo de accepţiunea unei zicale aruncate într-un bar ori a unei fraze celebre rostite cândva de cineva cu nume rezonant. Sunt lucruri pe care le ştiu, le cunosc, le-am trăit. Pe care le accept, le am în mine. Lucruri care s-au format aşa cum construieşti treptat un castel perfect din piese LEGO. Lucruri care sunt acolo bine bătute în cuie şi părerea mea despre ele nu se va schimba radical în curând. Şi în caz că vă întrebaţi ce reprezintă imaginea de sub titlu, este o randare 3D a unor celule canceroase atacând ţesut viu. Îmi place. O postez.
Imaginaţia este mai folositoare decât inteligenţa
Ştiu – a mai spus-o cineva. Einstein parcă. Dar avea dreptate. Inteligenţa fără imaginaţie e atât de limitată când vine vorba de practic încât nu poţi decât să redai modele deja existente, eventual să le îmbunătăţeşti puţin. Imaginaţia naşte lucruri inovatoare pentru că se bazează pe un pattern haotic. Luaţi-l pe Andy Warhol de pildă; avea un IQ cu mult sub medie. E notoriu în topurile artiştilor când vine vorba de inteligenţă, însă e tot notoriu când vine vorba de creativitate. Pop Art s-ar putea să nu ne spună multe acum, într-o lume a reclamei, dar la începuturile consumerismului curentul a atras atenţia. A primit un nume. Inteligenţa n-a avut nimic de-a face cu naşterea lui. Desigur – vorbim de domeniul artei, dar dacă e s-o luăm spre ştiinţific, unele dintre cele mai bune studii în psihologie pe care le-am văzut dădeau dovadă de imaginaţie din partea cercetătorilor. Cum ar fi cazul unui student britanic (sau american?) care a făcut corelare între căldura insuflată de un pahar de ceai ţinut vreme de câteva secunde în mână şi impresia generală pe care ţi-o lăsa persoana care ţi-a oferit băutura. Un alt studiu interesant este în domeniul fizicii: doi tineri s-au pus să asemuiască mosh pit-urile şi pogo-ul de la concertele metal (mai exact structura haotică de mişcare a indivizilor din acele mase) cu mişcarea browniană. Studiul e scurt, merită citit. S-a găsit ordine în acea mişcare, s-au găsit pattern-uri. Haosul acela poate fi cuantificat.
Iată două exemple de studii în conceperea cărora imaginaţia a contat mai mult decât inteligenţa şi a făcut să atârne factorul ”inovaţie” mai greu.
Mediul schimbă oamenii
Da – mediul schimbă oamenii. Pune un om într-un mediu nou şi individul va trebui fie să se adapteze acelui mediu, fie să-l părăsească. Una din două. Cei care se adaptează mediului se lasă modelaţi de către acesta. Am prieteni care după un an sau doi petrecuţi în Cluj s-au întors în Oradea alţi oameni. Vedeau lucrurile diferit, Aveau alte elemente de mimică şi gestică. Gândeau altfel, vorbeau altfel, atitudinea lor era alta.
Memoria intră în declin odată cu vârsta
O confirmă mii de studii ştiinţifice în psihologie, dar am observat-o şi eu. Fac 35 de ani în 2014. Nu mai am capacitatea de memorare pe care o aveam la 16 ani. O simt în sesiune. În clasa a 11-a reţineam poezii întregi a câte 20-25 de versuri la a treia sau a patra citire. Acum trebuie să depun efort ca să imprim în minte scheme structurale ale materiei la un anumit curs. Nu mai merge aşa de simplu ca înainte. It’s all downhill after you hit 34.
Trust no one
And I mean “no one”. Ai încredere în familie dacă nu ai de ales, dar în rest să te aştepţi la orice, de la oricine. Poţi cunoaşte o persoană de 30 de ani şi după acei 30 de ani să te trezeşti că afli ceva nou; ceva neplăcut. Lumea se schimbă – îi schimbă vârsta, mediul, experienţa de viaţă, visele fiecăruia, aspiraţiile. Îi schimbă pe oameni dorinţa de a obţine ceea ce vor iar unii sunt gata să calce peste cadavre pentru a ajunge acolo; inclusiv peste al tău. Aşa că trust no one. Trust yourself. Uită-te la persoana de lângă tine şi întreabă-te de cât altruism ar putea da dovadă dacă tu ai fi la ananghie, în condiţiile în care ajutându-te pe tine ea ar avea de suferit. Extrem de puţini oameni sunt capabili de aşa ceva. Eu personal cunosc doar doi.
Dă un deget şi ţi se va lua toată mâna
Sau ”The road to Hell is paved with good intentions”. Obişnuieşte pe cineva cu ajutorul acordat necondiţionat şi acel cineva se va obişnui să ţi-l ceară. O păţesc lunar, de la ”poţi să-mi repari imprimanta?” şi până la chestii mai serioase. Pentru că e logic că dacă te-am ajutat o dată, de două ori, de trei ori, am s-o fac şi a patra şi a noua oară. Iar dacă nu o fac, te vei supăra. S-a rupt ceva în ritm-ul acela constant iar asta te deranjează. Dintr-o dată sunt un om rău. Dintr-o dată nu mai contează acele opt instanţe în care te-am ajutat, contează acea a noua în care nu am făcut-o. Şi aia atârnă mai greu decât tot binele la un loc. Un lucru de preţ pe care l-am învăţat în viaţă este să nu mă aştept la nimic în schimb atunci când ajut pe cineva. Dacă din 20 de persoane cărora le-am făcut un favor două mi l-au întors înapoi în decurs de trei ani, îmi fac cruce. Una din patru persoane nici măcar nu mulţumesc. Asta din ceea ce am observat eu, statistică ochiometrică.
Majoritatea oamenilor sunt proşti de bubuie
Nici nu ştiu dacă e trist sau îmbucurător. E trist pentru că nu poţi sta la masă în bar fără să auzi agramaţi discutând despre fotbal, femei şi alte elemente menite să extragă un nivel de plăcere de bază din om. E îmbucurător pentru că scapi uşor de ei, evitându-i. Din păcate sunt mulţi. Foarte mulţi. Iar ăsta nu e modul meu subtil de a spune că eu aş fi mai inteligent decât majoritatea. E modul meu direct de a afirma că majoritatea românilor reuşesc să se taie în deget atunci când se leagă la şireturi. Iar în paragraful ăsta folosesc termenul de prost în conotaţia lui stradală. ”Prost de bubuie”, ”prostălău”, ”prostănac” – luaţi-o cum vreţi. E un termen general dar e unul pe care până şi prostul îl înţelege.
Puţine lucruri sunt mai triste decât să te simţi singur într-o mare de proşti. Să trebuiască să ai răbdare cu ei când îţi explică prelung un concept sau o idee care ţie ţi-ar lua circa două secunde să o expui verbal. Să-ţi fie jenă să-i zoreşti ca să nu se simtă mai prejos. Să strângi din dinţi şi să-i tolerezi, să trebuiască să le explici din nou şi din nou aceleaşi chestii şi să o faci într-un limbaj accesibil lor. E obositor. Te istoveşte, te seacă de puteri. E enervant. E enervant să-i auzi râzând în hohote la glume cu şi despre Bulă futând un cal, să-i auzi hăhăind pe stradă când cineva se împiedică. Sunt cei pentru care umorul lui Benny Hill e ceva complex; cei cu ochii goi. Şi sunt mulţi. Prea mulţi. Şi restul ne împiedicăm de ei.
Răbdarea se poate învăţa
Poate cel mai de preţ lucru pe care l-am deprins singur şi forţat a fost răbdarea. Obişnuiam să fiu un om extrem de nerăbdător. Voiam acum şi pe loc şi imediat şi băteam din picior dacă nu se întâmpla. Am învăţat să am răbdare, iar cu răbdarea vin anumite beneficii neaşteptate. Afli mai multe, înveţi mai multe, lucrurile se desfăşoară şi fără intervenţia ta dacă ai răbdare. Dacă ai răbdare apuci să rumegi o problemă pe toate părţile şi dai peste striaţii pe care nu le observaseşi iniţial. Şi da – răbdarea se poate învăţa, indiferent cât de isteric ai fi în a obţine ceea ce vrei cât mai rapid.
Nu există om fără secrete
Indiferent cine ai fi, ai un secret. Ceva negru, ceva ce n-ai putea spune nici celui mai bun prieten. Cine ştie? Poate ţi se scoală când vezi câini pe stradă sau ai furat de la bunici sau diploma de Bac e falsă. Indiferent ce-ar fi, e acolo şi fiecare dintre noi avem un secret păzit cu sfinţenie. Ceva ce vom duce cu noi în mormânt. Fiecare om de lângă noi are un asemenea secret, iar faptul în sine implică ipoteza că nimeni nu-i ceea ce vrea să pară. Ai un secret, deja eşti un altul decât ceea ce afişezi. Ceea ce automat duce la ideea că fiecare om e fals. Uită-te în jur şi vei vedea doar oameni care poartă măşti. Obişnuieşte-te cu gândul.
Hell hath no fury like a woman’s scorn
Cred că Shakespeare a spus-o. Hell hath no fury like a woman’s scorn. Nimic nu e mai răzbunător decât o femeie călcată pe coadă. Trust me – I know. Poţi să măcelăreşti familia celui mai bun prieten al tău şi te va putea ierta într-o zi dacă e bărbat. Cross a woman in any way and she will never let go of it. Generalizez, dar n-am cum altfel. Femeile gândesc altfel decât bărbaţii şi resimt sentimentele mai puternic decât ei. Ergo şi ranchiuna.
Totul poate fi cuantificat, operaţionalizat şi reprodus matematic
Dar absolut orice. Mişcarea frunzelor atunci când un vârtej de vânt le ridică toamna de pe asfalt. Mersul unei biciclete pe stradă. Tusea. Dragostea. Fumul de ţigară. Orice. Orice poate fi desfăcut, recompilat, analizat, mărunţit, redus la elementele lui de bază. Iar asta mă linişteşte. Pentru că asta înseamnă că există ordine în haos iar o situaţie neaşteptată, haotică, are totuşi o rezolvare. Trebuie doar s-o operaţionalizezi, să o despici în elementele de bază pe care apoi să le analizezi dacă timpul ţi-o permite.
Răspunsul la absolut tot este fericirea
La fel cum unii afirmă că banii nu aduc fericire ori că sănătatea este mai presus de orice, eu afirm că răspunsul la absolut orice întrebare pusă vreodată este ”fericirea”. Pentru că poţi fi bogat, sănătos, frumos, deştept, hotărât, longeviv, descurcăreţ, dar dacă nu eşti fericit toate atributele alea cad secerate ca muştele sub spray. Ia orice trăsătură de caracter, atribut cu conotaţie pozitivă pe care i l-ai putea atribui unei persoane şi şterge-i fericirea. Vezi cât mai valorează atunci acel atribut. Fără fericire viaţa nu are rost, indiferent cine şi cum ai fi. Indiferent câţi ani trăieşti, ce realizezi, cu cine eşti şi ce speranţei ai în legătură cu viitorul. Toată filosofia şi ştiinţa şi teoriile şi ipotezele şi întrebările se reduc la un singur răspuns universal: fericirea. Pentru că un schizofrenic e bolnav pus în raport cu majoritatea; trebuie tratat. Dar e necesar să-l tratăm dacă acel schizofrenic este fericit atunci când se crede Napoleon sau aude vocie de îngeri? E etic să-i luăm dreptul la fericire? Şi da – în cazul că reprezintă un pericol public vom lua măsuri. În caz că atentează la integritatea fizică sau psihică a altora – da, vom lua măsuri. Dar lăsând acestea deoparte, dacă un om este fericit, de ce trebuie tratat? Fie şi să reprezinte un pericol pentru el însuşi, tratându-l îi oferim o expectanţă de viaţă mai bună garantându-i un viitor fad dar îndelungat în detrimentul unuia mai scurt şi fericit? Legea lui Moore şi behaviorism şi umorile grecilor antici şi tehnică dentară de ultimă generaţie şi răspunsul tot ”fericire” va fi. Mereu.
Writing is better than sex
Încă n-am avut o partidă de sex care să echivaleze ca intensitate momentul acela în care am o idee pe care simt neapărată nevoie să o exprim în scris. Acel moment care mă face să mă opresc în plină stradă şi să scot carneţelul pe care-l port mereu la mine şi să scrijelesc rapid ca să nu uit. Ceva întorsătură de idei care mă mângâie plăcut, vreo şapte cuvinte care au fluenţă şi un punct înalt şi sună atât de bine încât simt un glob cald de lumină în interior. Cunosc femei care mi-au spus că ating orgasmul exclusiv când se masturbează şi că sexul le lasă reci. Cam la fel e şi cu scrisul în ceea ce mă priveşte. Să-mi vină brusc o idee şi să n-o pot savura pe deplin, să-mi fugă din cap din cauza unui claxon sau abordării de către o altă persoană – mai bine-mi tragi un şut între picioare. Încă n-am prins noaptea aceea de sex care să mă satisfacă aşa cum o face o frază pe care am scris-o eu şi de care să mă simt mândru. Şirul ăla de cuvinte care are sens şi care până la punct exprimă în 12 cuvinte vreo opt concepte diferite. Plăcerea pe care o simt scriind e net superioară altor plăceri experimentate până acum: ciocolată, sex, beţia vitezei, alcool, un album At The Gates la nervi, o notă maximă la un examen greu. Nimic nu se compară cu ceea ce simt atunci când scriu.
Succesul e doar 30% pricepere
Văzusem un film în care un pictor făcuse un pact cu Diavolul şi-şi vânduse sufletul cerând talent în schimb. Zeci de ani mai târziu Diavolul îşi trimisese dulăii Infernului să recolteze datoria iar pictorul era sărac lipit, într-o cameră sărăcăcioasă, speriat. I-a spus unui personaj că ”I should have asked for fame”.
Nu cred în ”talent”, dar dacă ar fi să cred, l-aş considera inutil. Succesul nu este garantat de el ci de o serie de factori externi, iar asupra unei părţi din ei n-ai nici un pic de control. Nu cotează cum scrii, pictezi, cânţi. Nu contează cât de dibaci sunt formulate versurile ori ce trezesc ei în om. Dacă nu eşti soţia editorului ori nu cunoşti pe cine trebuie nu te publică nimeni, n-ai expoziţie, nu află nimeni de tine. Rob Dougan poate avea o voce care să rivalizeze cu a lui Leonard Cohen, poate chiar să îi depăşească calitativ versurile şi mesajul transmis, dar fără expunere Rob Dougan e doar un nume cu câteva trepte mai prejos decât Cohen. Craig Clevenger mi se pare cu mult peste Welsh, Palahniuk, Coupland şi orice alt autor pe care l-am citit vreodată. În prezent trăieşte undeva în stepă, lucrând la a treia lui carte. Dacă nu vă ziceam eu de el aici pe blog şi nu vă băgam pe gât unora dintre voi romanele lui, n-aţi fi aflat în veci că există cineva cu acest nume.
Contează cum te cheamă, contează pe cine cunoşti, contează câţi bani ai şi ce eşti dispus să faci pe plan non-artistic. Dacă acoperi toate astea şi ai şi pricepere artistică, vei avea succes. Palahniuk a ajuns la recunoaştere mondială prin filmul lui Fincher, asta după ce vreme de 6 ani i-au refuzat manuscrisele toate editurile contactate de el. Van Gogh a trebuit să moară. Boris Vian să scandalizeze. Fără acele atribute şi fără acei factori externi, ”talentul” lor artistic ar fi dispărut? N-ar fi. Ar fi avut succes fără acei factori externi? Îndoielnic, cu talgerul negativ atârnând extrem de greu.
luni 9 decembrie 2013, 15:03
Bicicleta
ciclism
clasament
clasament UCI
top 10
WorldTour
