M-a fascinat mereu dorinţa oamenilor de a se îmbogăţi repede. Cu precădere după Revoluţie, dar şi înainte de aceasta, românul a fost frate cu Păcală şi-a încercat înainte de toate să facă rost de bani cât mai repede şi cu un efort minim. De preferinţă trăgând ţepe, tunuri, furând sau cerşind. Românul e leneş din fire. Şi mai e şi factorul acela de ”şmecherie” care-i dictează că trebuie să se alinieze unui anumit şablon nescris, unui stereotip al şmenarului care e avut şi tălâmb dar cu o oarecare vervă în el care-i permite să ocolească legea şi normele. Să fim sinceri unii cu alţii – românului nu i-a plăcut niciodată să muncească şi-a încercat mereu să obţină ceea ce dorea cât mai rapid. Păcală e idolul gliei, ridicat la rang de erou în basmele româneşti. Iar dacă ne uităm atent la el, Păcală e un şmenar de la rural. Ceva spre care ţăranul român să se poată uita şi admira. Apoi îl avem pe Moromete – un Păcală mai modern, veriga lipsă dintre basm şi mahalagiul de stradă. Pune-i lui Moromete o şapcă pe cap (neapărat de firmă şi cu cozoroc), o geacă de blugi în spate şi dă-i un BMW în loc de căruţă.
Românul n-a fost niciodată prea inteligent. Nici prea curajos, nici prea îndrăzneţ. Poate de aceea Păcală a devenit erou, poate de aceea aspirau spre imaginea lui ascultătorii. Păcală are venă. Păcală are tupeu. Ştie să sucească lumea şi are noroc.
Şi-acum că am stabilit că românului îi plac scurtăturile, să vedem ce e şi cu titlul articolului.
Acum vreo 12 ani mă angajasem la o firmă. Patronul era un fost valutist, arhetipul şmenarului român. Pantofi de lac cu vârful ţuguiat, costum, aftershave, maniere de moţ care n-a văzut blocuri în viaţa lui. A fost o plăcere să lucrez pentru el. Ei, şi omul ăsta avea un of – faptul că nu era citit deloc. Transpira a prostie şi-i simţeai poziţia culturală de cum deschidea gura. Şi merg eu într-o zi la birou şi mă trage şeful meu mai într-un colţ şi-mi arată o broşură trasă la xerox şi tăiată grăbit cu foarfeca. Titlul era ceva de genul ”Cum să citeşti o carte pe zi în doar câteva ore” sau ”Învaţă secretul prin care poţi citi un roman pe oră”. Mi-o arată trufaş, mi-o flutură pe sub nas. Înainte să apuc să-i spun că-i ţeapă şi că mai bine ar investi banii ăia altundeva începe să-mi povestească cât de citit va deveni el în curând prin metoda asta. Aşa că tac şi-l las în pace. Trec zilele. În următoarea zi de luni îi soseşte pachetul. În pachet aceeaşi broşură, un manual alb-negru legat cu capse şi o carcasă de CD.
Nu glumesc. Era o carcasă de CD. Adică chestia aia din plastic în care înfigi CD-urile ca să le protejezi de zgârieturi. Ei – şi carcasa asta avea tăiată o bandă de un centimetru înălţime direct în plastic, pe toată lungimea carcasei. După cum detalia manualul, tot ceea ce trebuia să faci ca să devii capabil să absorbi zeci de romane pe zi era să pui carcasa de plastic peste text în aşa fel încât doar câte două rânduri de text să fie evidenţiate de nişa aceea. Priveai prin nişă şi citeai. Mutai rapid carcasa mai jos peste pagină – hop – alte două rânduri. Ideea era să devii rapid expert în a citi dintr-o singură privire câte două rânduri de text, atât cât îţi permitea fanta. Prin această metodă ingenioasă – relata manualul cu litere groase – ajungeai să poţi citi rapid romane întregi în câte 2-3 ore. Puteai ajunge chiar la performanţa de a putea citi o pagină în 10 secunde ”înglobând” tot câte două rânduri în câmpul vizual şi ”subtrăgând” din ele ”esenţialul”.
Şeful meu era în al nouălea cer.
S-a pus omul pe un volum gros, cel mai gros pe care l-a găsit, a poziţionat carcasa de CD peste el şi a început să folosească metoda. Rezultatul a fost că după vreo 15 minute s-a plictisit şi după încă vreo 30 şi-a dat seama că tocmai dăduse vreo 45 de RON pe o carcasă de CD tăiată cu bomfaierul. Şi vorba vine, în 2001, 45 de RON erau bani.
Snobul meu de şef n-a ajuns un om citit nici până în ziua de azi.
Mi-am adus aminte de carcasa de CD când am văzut azi ştirea asta. Vremurile s-au schimbat, tehnologia a evoluat. Acum poţi citi un roman în 90 de minute folosind o aplicaţie pe smartphone. Cică aranjează cuvintele în aşa fel încât să-ţi fie mai uşor să citeşti. Să pună botul tot prostul dornic de bagaj cultural instant şi să se educe rapid, nu ca tăntălăii ăia care citesc după metoda veche. Avem tehnologie, avem valoare.
Spicuim din text:
Însetaţii de literatură (sic!) vor putea spune adio cărţilor tipărite, citite în tihnă în câteva zile intensive sau chiar o săptămână, cu ajutorul unei aplicaţii ce urmează să fie lansate de către compania americană Spritz şi Samsung. Aplicaţia va permite afişarea textului pe ecran la o viteză foarte mare, astfel încât, o carte de 300 de pagini ar putea fi parcursă integral în 77 de minute.
Programul promite afişarea a 250-1.000 de cuvinte / minut, în aşa fel încât snobii de teapa fostului meu şef să aibă impresia că informaţia li se imprimă rapid pe retină. Şi pentru că orice ţeapă trebuie argumentată cumva ştiinţific ca să aibă priză la popor, avem şi explicaţiile date de ”specialişti”. Fiţi atenţi aici:
Această tehnologie funcţionează folosind aşa-numitul “Punct Optim de Recunoaştere” (ORP), cunoscut şi sub denumirea de “punct de fixare”. Potrivit specialiştilor, acest “punct de fixare” din fiecare cuvânt se află imediat la stânga faţă de mijlocul unui cuvânt. Pe măsură ce parcurgem un text, ochiul trece de la un punct la altul, adesea ignorând cuvintele foarte scurte dintre ele. “După ce ochii găsesc ORP, creierul începe să proceseze semnificaţia cuvântului vizualizat,” explică cei de la compania Spritz.
Punct. Optim. Recunoaştere. ORP. ”Punct de fixare”. ”Potrivit specialiştilor”. V-aţi prins? Adică ”cercetătorii americani au descoperit că”. Şi – pac – aşa-i vinzi prostului impresia că va deveni cult în timp record. Că va putea parcurge ”Război şi pace” în pauza de prânz şi-i va rămâne timp şi de ”Fraţii Karamazov” înainte de culcare. Mii de imbecili vor da bani pe chestia asta sperând că toate cărţile alea frumoase din colecţia ”Adevărul” nu rămân doar de decor. Sperând că vor putea urla un ”da” apăsat când cineva îi va întreba timid dacă au citit ”Mizerabilii”. ”Da – i-am citit pe mizerabili. Ţin minte şi acum – era 12 iunie 2014, pe la ora 16:00. Ceva cu Janvaljan. Frumoasă carte, m-a atins la punctul sensibil.”
Lumea are nevoie şi de oi. Chiar dacă-s oi citite.
luni 10 martie 2014, 21:10
Fun
